Fenomen

Peste zece ani am constatat : nicio institutie , in afara de fisc, nu functioneaza  in acest stat. Si totusi, cu mila Domnului el exista.

Am ascultat azi si o cantareata, impuscata de sotul psihopat in cap cu un glont de 9mm, careia i s-a inlaturat o mare parte din creier, despre  care doctorii spuneau ca va exista doar ca o leguma, inexplicabil si-a revenit, isi creste copiii, canta si multumeste lui Dumnezeu.

Vara asta nu am tara. Asa ca am zis sa fac o zacusca la aragaz. E munca multa cu ea, dar merita.
Adica ar fi meritat, daca rosiile si vinetele de la Obor nu erau din plastic, dar ceapa tare ca lemnul. Toate made in Romania. Ardeiul il aveam de la Carefur si era la fel de bun. M-am gandit ca puteam cu acelasi succes sa le iau si celelalte de la mega si super marketurile frantuzesti, austriece si cine le mai stie de unde, care au impanzit toata tara , ca nu merita sa ma car pana la Obor pentru o zacusca din legume artificiale.
Acum mai suntem putini, care stiu alt gust de viata. Cu generatia crescuta in malluri si mecuri, adormita cu aifonul in mana si castile in urechi vom avea doar acelasi contur. Poate nu vom, dar voi avea doar eu, caci toata lumea merge inainte, doar eu vreau sa merg inapoi. Oare de la zodie mi se trage?

Am incurcat borcanele

In fata mea, la o mica distanta, merg doi tineri si vorbesc italieneste intre dansii. Se opresc, ma asteapta sa ma apropii si in engleza ma intreaba unde e „Carul cu bere”. Ma bucur ca am inteles ce vor, caci eu engleza o inteleg doar cand vorbesc neenglezii. Cu cat mai stalcit vorbesc, cu atat mai bine inteleg. Fericita, ca pot si eu sa-mi etalez minimul obligatoriu care mi se cerea candva la serviciu le explic sa traverseze podul peste river, putin dreapta, un pic stanga si esti la carul cu bere.

Ei multumesc, ne zambim amabil, ne uram cate o amabilitate din ghidul turistic de limba engleza si ne continuam drumul. Ei in fata, eu putin mai in spate.

Unuia ii suna telefonul, apoi langa dansii se opreste un taxi, ies doua domnisoare a caror italiana o inteleg perfect. Le-au spus italienilor, ca trebuie atraversato la strada, caci carul cu bere e chiar aici in stanga. Si imediat imi dau si eu seama ca peste river e hanul berarilor. Carul e  langa biserica Stavropoleos, in spatele Muzeului de istorie, dar langa Sf. Spiridon vechi e Hanul. Ma simt jenata, caci tocmai se oprisera la trcerea de pietoni si italienii sa-u uitat la mine mirati. Din pacate nu mi-au ajuns cuvinte englezesti sa le explic confuzia  mea, le-am mai zambit prosteste odata si ne-am despartit.

De astea patesc mereu, daca ma descurc cu ceva mai complicat, neaparat gasesc o pietricica sa ma impiedic pe loc drept.

Si daca dragoste nu e?

 

Intre vis si realitate

vad uneori o apa nemarginita, a carei nuante releva abisuri reci, neprietenoase.

Doar eu si aceasta sterila pustietate

fara inghesuiala, zgomot, mizerie,fara prosti, fara interminabila hora in care m-am prins, dar nu mai pot iesi  si…

inima mi se strange de…singuratate.

Da-mi Doamne sa-i iubesc pe toti : slugarnici, lasi, ne buni si hoti.

Sa capat vietii rost.

Hristos a înviat!

Mă văd într-o dimineaţa însorită ieşind în curte în săndăluţe noi. Pămîntul e jilav, dar nu se lipeşte de tălpi. Îl simt elasticitatea, parcă vrea să se prindă de sandalele mele noi – nouţe, dar nu poate. Îmi place mult senzaţia, măsor toată curtea cu paşi marunţi. Ajung la poartă, care iese în ulicioară. Ies după poartă. Nu e nimeni, dar simt că este ceva in jurul meu. O liniste e aşternută în jur şi simt că parcă ceva din mine vrea să iasă şi să zboare. Ştiu cum e să zbori, că mă visam des zburînd. Închid ochii, mă înclin înainte, îmi iau avînt şi alerg fluturînd din mîini, de parcă ar fi aripi. Şi hopa! Mă pomenesc cu nasul în genunchii vecinului nostru, care tocmai întrase pe ulicioară de după cotitură.

-Hristos a înviat, imi zice. Eu mă uit cu mirare la dînsul. Nu cred că mai auzisem aşa salutare.

-Trebuie să răspunzi cu „adevarat a înviat”, ai înţeles?

Dau din cap, ma răsucesc si fug înapoi spre casă, simţind ca mi se umflă o bucurie in piept. „Cu adevarat a înviat, cu adevarat a înviat” .

Am tot zburat in acea zi, prima de Paşti pe care o ţin minte, cred că aveam aproape trei ani. Altceva nimic, nici oua roşii, nici cozonaci, care sunt convinsă că erau, caci după amintirile de mai tîrziu erau nelipsite în această zi la noi in casă. Dar asta a fost mai tîrziu Acel primul a fost doar cu acea senzaţie de pace peste pamant şi zbor în suflet. Fără să stiu cine a înviat şi cum, dar simţeam o bucurie, ce se umfla in pieptul meu şi tot creştea.

Adevarat a înviat, adevarat a înviat, adevarat a înviat!