De la Dimitrie Cantemir citire

Baba Dochia isi scutura de cateva zile cojoacele. N-am reusit sa gasesc imagini cu stana de piatra dupa ‘’Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir. Va trebui sa cercetez la fata locului la vara, caci acum risc sa ma fac si eu legenda.

Iata aceasta descriere:

“Din vârful său, care se înalţă ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se

năpusteşte cu mare larmă peste stânci abrupte şi se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche,

înaltă de cinci coţi, înfăţişând, de nu mă înşel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească

curge întruna un izvor.

Este anevoie de spus dacă natura a vrut să-şi arate, aici jocul sau dacă statuia a fost lucrată astfel de mâna

unui artist dibaci. Căci statuia nu stă pe nici o temelie, ci este crescută şi legată străns de celelalte stânci, dar

cu pântecele şi spatele slobode; şi chiar dacă ai vrea să crezi că încheieturile au fost umplute cu un var făcut

cu multă iscusinţă – şi noi bucuros am spune-o – asemenea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu

vremea, totuşi nu-ţi poţi închipui lesne în ce fel a fost adusă apa prin picior în partea firească, fiindcă nicăieri

împrejur nu se văd urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii.”

Tot in capitolul al V lea am mai gasit o curiozitate:

“Se mai găseşte spre miazănoapte pe apa Ceremuşului, în colţul unde se întâlnesc hotarele Moldovei,

Lehiei şi Transilvaniei, un alt şir de munţi, numit de către locuitori Ineul, care nu se poate asemăna ca

înălţime cu Ceahlăul, dar este tot aşa de mirare printr-un joc ciudat care nu se mai vede nicăieri în altă parte.

Locuitorii adună roua ce cade de pe frunzele ierburilor înainte de răsăritul soarelui şi, după ce-au strâns-o

într-o oală, ei găsesc plutind deasupra apei un unt foarte bun, cu nimic deosebit de untul obişnuit, nici la

miros, nici la culoare, nici la gust. Lucrul acesta nu se petrece însă tot anul, ci numai în trei luni – martie,

aprilie şi mai; în celelalte ori prea umede, ori prea uscate, nu se mai întâmplă.

În untul acesta se află atâta putere de hrană, încât dacă turmele de oi sunt duse la păscut la munte în

această vreme a anului, după puţine zile se sufocă de prea multă grăsime; de aceea ciobanii, care ştiu aceasta

din faptă, îşi lasă turmele în acele luni la poalele muntelui”.

Oare are o baza reala istorisirea?

Reclame