Un gand bun

 

 

„Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia – dar printr-o cernere cruntă… Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos…” – un mic fragment din cartea lui Ioan Ianolide „Intoarcerea la Hristos”, din care l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu.

Un gand bun si o rugaciune in ziua plecarii la Domnul a unui suflet deosebit.

 

Ardere-de-tot

…Aici răsare-n mine o chilie
În care s-a sfinţit un pustnic blând…
Zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
Şi-n ochi purta smerită bucurie…

De priveghere lungă – albă floare –
Se rezema cu fruntea de pervaz
Şi luna-i săruta sfinţit obraz
Când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
Cu tine visul, peste unda moartă…,
Un ceas de vreme urcă-mă şuviţă
În Crama-Împărătească, rod-de-viţă!…”

De funia nădejdii viu s-agaţă
Şi-n rugăciune treaptă-naltă suie…,
Amiezile simţirilor descuie
Şi Îngerilor, iată-l, faţă-n faţă.

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…,
Cu neaua-înţelepciunii-apoi l-au nins
Purificându-i duhul, înadins,
Să fie-asemeni lor, chip şi măsură!…

Un înger a făcut un semn în cer!…
El vede Faţa lumii Nevăzute…,
Cuvintele aude…, nenăscute,
Cu inima topeşte vămi de ger!…

De câte ori pământul, fără splină,
Se duce, taur negru, rostogol,
De câte ori îl săgetează-n gol
Harapi cornuţi, mereu în nehodină?…

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
Şi ultim semn pământu-n alfabet…
Altarul Viu al Marelui Profet
Primeşte jertfa, Ardere-de-tot!…

În Rugăciunea-focului, adoarme…
Târziu, lumina candelei se stinge…
Un înger furişându-se-n chilie
Deasupra frunţii nimb subţire-i ninge!…
Vrăjmaşii gem la pragul lui pe coarne!…

Movilă-i stă nisipul lângă uşă…
A tot crescut rugina pe zăvor,
Uleiul a-nflorit într-un ulcior,
Dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă…

Pe-o laviţă, alături, rânduite
Mai multe cărţi. Pe-o foaie, în Ceaslov,
Scrisese el sfinţitul lui hrisov
În patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă azi cu Domnul
M-a biruit în rugăciune somnul
Şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog…”

Dar, necrezând că-i mort cu-adevărat,
Cu mâna l-am atins peste veşminte…
Se risipi cenuşa lui fierbinte
Şi, sărutând-o…, am plâns îngândurat!?

Poezie, Valeriu Gafencu

Eu tata, eu fiu, eu frate

Am tot cugetat astazi la pilda zilei. Despre Fiul risipitor, cum se intorcea el  jerpelit, flamand, rusinat si se gandea cum va spune tatalui sau ca a gresit. 

La Tatal, care nu a asteptat sa i se aduca explicatii cum, unde, cu cine si de ce. A fugit in intampinarea fiului si l-a invaluit cu dragostea sa.

La acel moment, cand nimic altceva nu mai conteaza : fiul si-a regasit calea, tatal pe fiul cel pierdut.

Doar fratele mai mare nu a reusit sa se rupa macar pe o clipa din limitele pe care si le-a impus, nu s-a insufletit pentru a trai momentul bucuriei.

Pana la urma m-am regasit in fiecare din cei trei.

In tata si fiul risipitor mai usor.  

Despre brutari din Thailanda si copii romani din Finlanda

Despre doi brutari din Thailanda striga toata mass media, dar despre cazul familiei Smicala din Finlanda nu sufla nimeni o vorba. De trei ani o mama si doi copii abuzati de niste structuri ale statului Finlandez, care ar trebui sa protejeze interesele copiilor, dar care de fapt doar pandesc ocazii ca sa ia copii din familii  din orice motiv, in cazul de fata inventat, ca sunt prea atasati de mama… De fapt motivul e natalitatea scazuta ceea ce ameninta acest stat in stat, cu functii, bani alocati. Presupun ca asta e motivul adevarat, daca nu e ceva si mai putred la mijloc.

E trist ce li s-a intamplat celor din Thailanda. Dar iata au sarit cu toti si s-a rezolvat. De ce nu sare nimeni si pentru cei doi copii romani din Finlanda?

fara titlu

Imi amintesc o conversatie dintr-o povestioara(sau poezie) despre un bunic si nepotul lui. Baiatul l-a intrebat odata de ce accepta sa-l viziteze o batrana, care era foarte veninoasa. Probabil mai erau si alte detalii, care dezvoltau subiectul, dar am retinut doar esenta. Bunicul i-a raspuns ca asa este, e foarte rautacioasa, dar e unica fiinta, care l-a cunoscut, cand era el tanar.

Ceva citit foarte demult, dar imi revine in anumite situatii, cand ma intreb si eu de ce fac un efort ca sa mentin o relatie de prietenie, care nu are nicio perspectiva pozitiva.

Confort

Folosim bunurile mostenite de la parinti,  comoditati create de predecesorii nostri. Am venit pe totul gata. Nu mai folosim, nu punem mintea si muschii in miscare pentru existenta. E de bine oare?

La cat de blegi, storsi de energie suntem in comparatie  cu generatiile precedente – parca e de bine. Pe de alta parte, nefiind implicati direct in cucerirea spatiului de trai, poate se atrofiaza si unele functii ale creierului si te ia alzheimerul sau parkinsonul. Chiar daca intelegi pericolul, e foarte greu sa iesi din comoditate.  Suntem ca broastele alea puse la fiert. Intai le place la caldurica, dar cand apa se infierbanta treptat, nu mai au putere sa sara din oala.