De vorba cu cei mici

-Stii bunica, eu foarte usor pot sa ma transform intr-o paine, spune Eliza.
-Cum sa te transformi in paine?
-E foarte usor. O sa iau faina si o s-o torn in cap.
-Poate e mai bine sa te transformi intr-o sarmaluta? rade bunica.
-Cum o sa fac asta?
-Eu o sa-ti cumpar o varza…
-Stiu,stiu cum o sa fac. Sa-mi cumperi varza si orez si…
-Stai, stai. Poate mai bine sa te faci printesa? Cumparam o coronita frumoasa…
-Nu, bunica. Eu vreau sa fiu sarmalia.
-Bine, dar asta va fi alta data. Cand eu voi gati sarmale. Dar astazi eu am un pui in frigider, asa ca voi gati puiul.
-Pot sa vad si eu?
-Sigur, raspunde bunica bucuroasa sa-i distraga atentia de la ideile metamorfozice si scoate puiul din frigider.
Eliza se uita cu interes si intreaba:
-Dar eu nu vad ciocul puiului. Unde e ciocul?
-Apoi eu l-am cumparat fara cap. La magazin se vand fara cap…
-De ce se vinde fara cap? Nu vrea nimeni sa-l manance ca sa nu se uite in ochii lui?

Nas ol

Ceva vreme in urma ne intorceam din oras cu fiica-mea. Eram aproape de casa, cand s-a oprit langa noi un taxi. Din el a coborat o prietena de-a Cristinei cu mama sa. Fetele s-au cuprins bucuroase. Se cunosc de cand erau mici si se jucau in parculetul de langa bloc.

-Tu de unde vii? O intreaba fiica- mea.

-Am stat in spital, am fost racita.

-Tu ce, pentru o simpla raceala ai stat in spital?

-Nu e simpla, am avut si febra.

-Irina, sa nu te mai duci la spital niciodata cu asa prostii. Tu nu vezi la televizor cum ii lecuiesc acolo pe copii? Mai bea si tu niste ceaiuri cu zmeura sau cu miere, mananca mai multa ceapa si usturoi, ca acestea omoara virusii, spuse ea cu convingere, tinand-o de ambele maini si uitandu-se la dansa ca la cineva care s-a expus unui mare pericol din prostie, dar care a scapat ca prin minune.

Eu cu mama fetitei am schimbat cate un zambet.

A mea observa ca zambim si intelese ca nu e luata in serios.

-Doamna Mateescu, nu radeti, ca eu am vazut cu ochii mei la televizor cum lecuiesc acolo. Te lecuiesc pana te omoara si te trimit acasa intr-un cufar de lemn.

Pe mine ma umfla rasul, dar vazand ca doamna Mateescu face ochi mari, mi-a venit in minte o informatie care pana la acel moment nu prezenta interes pentru mine, ca mama unei fetite cu care se joaca des in parc, e doctorita. Ma-am simtit obligata sa dau o explicatie:

-Probabil mai prinde cate o stire de la televizor si si-a format o parere… Televiziunile astea nu arata altceva, decat ce e rau…

Am intrebat-o pe fiica-mea cum numai ne-am despartit de Irina si mama ei daca are vreo prietena a carei mama e doctorita.

-Da, raspunse, mama Sabinei. De ce ai intrebat?

-Sper sa nu-i povestesti si ei aceste grozavii.

-A,nu. Ea nu mai locuieste aici. A plecat cu familia in Canada vara trecuta.

Ieri s-a intors de la Targoviste, unde a fost impreuna cu ansamblul de la Palatul Copiilor cu un concert.

Am intrebat-o cum a fost.

-Stii cum e atunci cand totul e foarte bine, dar totusi ceva nu te lasa sa te bucuri? Asa m-am simtit eu astazi.

-De ce?

-Din cauza nasului. Toata ziua mi-a curs nasul.

-Nasol.

-Anume, nas ol. Poate maine sa raman acasa, ma doare si gatul putin.

-Bine, dimineata o sa-i sun medicului nostru…

-Nu, nu-i suna, mai bine ma duc la scoala.

Atunci mi-am aduc aminte de doctori si de cufar. Dar domnisoara mea e speriata pe bune. Eu crezusem ca e sub impresia ultimelor stiri de prin spitalele romanesti si ii va trece. Argumentele pro-medicina la asemenea repulsie nu ma vor ajuta prea mult. Mai am eu si alte metode.

Dar prima-sa fac ceva cu televizorul. Imi parea ca stirile nu o intereseaza, dar acum o sa-l deschid doar noaptea tarziu, cand voi fi sigura ca doarme.

copiiisipolitica.ro

-Ce ti-au spus la scoala pentru ca ai lipsit ieri de la ore, o intreb eu pe fiica-mea, careia am fost nevoita sa-i prelungesc cu o zi vacanta.

-Crezi ca numai eu am lipsit? Mai mult de o jumatate de clasa au fost absenti.

In discutie intervine taica-sau cu o gluma:

-Astazi la televizor l-am vazut pe ministrul invatamantului si a spus ca cei care au lipsit, vor face o zi in plus la vara.

– O, de asta chiar nu mi-e frica. Pana la vara se mai schimba vre-o cinci ministri.

Eu ning

Insfarsit au ajuns si la noi primii fulgi. Ii prind pe maneca intunecata a hainei. Usori, transparenti, delicati, toti diferiti, ca un alfabet ceresc.

Imi aduc aminte o prima zapada din copilarie. Cand m-am trezit am vazut prin geam minunatia alba. Bucuria a inceput sa-mi creasca in piept. Vroiam s-o impartasesc cu cineva, dar parintii nu erau acasa. L-am trezit pe fratele meu mai mic. Am iesit cu el in pragul casei in pijamale si desculti. Schimbarea neasteptata de la un ieri gri-posomorat la feeria alba din acea dimineata m-a imbatat, nu mai stiam ce fac, am tisnit afara. Fratiorul meu, dupa mine. Am inconjurat in goana, cu tipete casa de cateva ori. Abia cand ne-au inghetat de-a binelea picioarele, am intrat in casa. Fratele flutura din cap, scuturand din carliontii aurii fulgii de zapada strigand : „Eu ning, eu ning!”
In casa fulgii se topeau repede, atunci ieseam dupa o noua portie de ninsoare. Ne-am tot alergat desculti prin zapada pana ne-a scazut euforia descoperirii.

Stravechi si mereu nou, mesajul ceresc ma emotioneaza si acum, dar nu intr-atat ca sa ies desculta in strada. Cu toate ca si peste zeci de ani nu s-a sters acea senzatie care o simte piciorul, calcand pe covorul, rece, moale, al carui model sunt doar urmele tale.

Sa vezi si sa nu crezi

La manastirea Radu Voda din Bucuresti astazi, de Sfanta Treime, in mijlocul candelabrului atarnat deasupra usii de la intrare, in pridvor, statea linistit si asculta slujba un porumbel alb. A stat pana la sfarsitul liturghiei. Cand s-a terminat liturghia nu l-am mai vazut.

Fiica-mea a facut doua poze, le voi posta poatemaine, caci si-a mai filmat astazi animalutul de companie(un melc), care il pune langa instrument si cum incepe sa-I cante din Lacul lebedelor, scoate cornite lungi, subtiri si danseaza cu ele in tactul muzicii cu atata gratie ca nu iti vine sa crezi. Asa ca telefonul s-a descarcat, dar voi incerca sa completez cu poze postarea in cel mai apropiat timp.

Cum să îmbeţi căpuşa

-Colegele mele zici că sunt crescute în laborator, îmi spuse  fiică-mea întorcîndu-se din parc.

-De ce?

– Nu poţi nici să te joci prin iarbă cu ele, nici nu vor să urce în copaci după dude şi cireşe.

-S-au copt dudele déjà? Întreb eu interesată.

-Da, dar încă sunt puţine coapte. Uite ce ţi-am adus!

Scoate din buzunar şi îmi întinde bucuroasă o mînă de cireşe.

-Încă nu s-au copt bine.

-Abia le-am găsit şi pe astea, că le-au rupt ţiganii pe toate. Şi caisele şi prunele, rup tot. Bine că nu ştiu de migdale. De migdale nu ştie nimeni, numai eu cu tata.

-Am văzut şi eu că vînd caise verzi în faţa blocului, chiar întreba o doamnă cît costă. Nu ştiu ce fac cu ele.

-O, mie îmi plac, vrei să-ţi aduc?

-Nu, cînd eram mică îmi plăceau şi mie, dar acum mi se strepezesc dinţii numai să mă gîndesc la ele. Am inţeles că şi prietenelor tale nu le plac.

-Cum sa nu? Ştii ce mai mancau anul trecut? Nu rămăsese nimic pe copacii de lîngă şcoală. Dar anul acesta le-au spus la televizor despre căpuşe şi nu mai îndrăzneşte nici una să calce în iarbă. Eu nu mă tem. Pe mine tata m-a învăţat cum să le scot. Cînd ne duceam cu dansul şi cu prietenul lui după ciuperci în Estonia, mereu se agăţa de noi cîte una. Tata le picura spirt, le lăsa puţin să se îmbete, pe urmă, cînd se usca alcoolul picura peste ele ulei şi peste cîtva timp mă punea pe mine să le scot cu penseta, că eu văd mai bine. Atunci ele, ameţite, nu se mai pot agaţa, deoarece labuţele alunecă prin ulei şi le scoţi foarte uşor. Sau freci puţin cu un tifon şi ele ies. Apoi dezinfectezi cu alcool. Nu inţeleg ce se agită toţi cu aceste căpuşe. Eu nici nu mă gîndesc la ele.

Îmi place s-o văd aşa curajoasă şi descurcăreată.

-Le-ai spus prietenelor tale cum să scape de căpuşe?

-Le-am spus, dar mi-au zis că trebuie să mergi neapărat la doctor, să-ţi facă vaccin. Ultima frază o evidenţiază, imitînd pe una din prietenele sale.

-Dar am reuşit totuşi s-o conving pe Maria. O să-mi sune, că vrea să-i dictez reţeta.

-Ce retetă? Nu înteleg eu.

-Reţeta cum să îmbeti căpuşa şi s-o scoţi.

Genială reţeta. Poate s-o trimit la ministerul sănătăţii?

Distrugătorii de vise

Cristina stă la masă cu cartea de geografie deschisă. Imaginea cu o insulă plină de soare şi verdeaţă o duce departe de oraşul întroienit în zăpadă.

-Mama, vreau să mergem şi noi undeva pe o insulă.

-Dar nu doreşti mai întâi să-ţi faci tema la geografie, că ai mâine test. Ce insulă vrei tu?

-Eu am văzut la televizor Hawaii, e atât de frumos acolo, este şi un vulcan. Niciodată nu am văzut un vulcan adevărat.

-Cum nu ai văzut? Chiar toamna trecută ai fost la vulcanii noroiosi, îi aduce aminte mama.

-Tu ai fost la vulcanii noroioşi? Ridică capul de la calculator taică-său.

-Da, am fost în excursie cu colegii când tu ai fost plecat în Estonia.

-Şi cum a fost?

-La inceput, când ne-am apropiat, am văzut nişte cratere, mai mici si mai mari. Unele erau plate, dar altele bolboroseau în vârfurile unor conuri de nisip, erau ca nişte ceaune, în care fierbe mămăliga. Un nene s-a apropiat să să filmeze şi zice :

-Hai măi vulcane, fă şi tu un bulbuc mai mare. Şi vulcanul s-a supărat, a încetat să mai facă bulbuci. Pe urmă când a scuipat odată! L-a împroşcat din cap pănă în picioare! Leşinau toţi de râs până el,bietul, se ştergea de noroi, foarte haioşi vulcanii ăştia noroioşi.

-Ei, vezi? Dar tu spui că nu ai văzut niciodată, zice mama.

-Tu nu întelegi, eu aş dori să merg pe o insulă…

-Dar ai fost şi pe insulă, o întrerupe maică-sa, nu-ţi aduci aminte labirintul de pe insula Aegna? Si stâncile de granit, cat casele de mari?

-Ba da, îmi aduc aminte. Din una se auzeau nişte zgomote. Dar eu vreau să văd o insulă cu vulcan…

-Eu am fost pe o insulă cu vulcan când eram marinar, uită-te, am deschis harta, vino să vezi, o cheama tatăl ei.

Mama şi Cristina se apropie de calculator.

-Aici am fost eu, pe insula Mauritius.

-Ai vazut şi vulcanul?

-Da, l-am vazut, păşteau caprele în el.

-Tata, ce capre, tu special spui aşa, ca să-mi strici mie visul.

-Eu îţi vorbesc despre cel de pe Mauritius, acel vulcan nu-i activ şi în craterul lui creşteau copaci, iarbă şi păsteau capre. Nimic deosebit. Mie mi-au plăcut mai mult recifele de corali din jurul insulei. Am şi uitat că mi-a mai rămas un coral. Aveam mai mulţi dar i-am dăruit.

Tata se ridică şi începe să caute pe rafturile de sus din dulap.

-Hai să vedem ce e cu Hawaii tăi, zice mama şi înepe să caute în calculator.

Tata scoate un coral alb sclipitor şi-l dă Cristinei.

-Ce frumos e! Mi-l dai mie? Întreabă Cristina.

-Da, sigur. Îl daruisem mamei, dar ei nu-i place.

-De ce?

-Spune că se asează praful pe el şi trebuie să-l spele mereu.

-Ai găsit Hawaii, mama?

-Am găsit..răspunde mama fără entuziasm, o mie şi jumătate de euro persoana, fara masa.

Impresionată de preţuri, caută nod în papură Hawaiilor.

-Scrie aici că rezidurile tsunamiului din Japonia se apropie de malurile Hawaiilor, aşa că degrabă acolo nu te vei mai putea scălda. Apropo, pe o insulă atât de mică vin aşa mulţi turişti, oare ce o fi făcând ei cu tot gunoiul ce rămâne după ei?

-Hai mamo, nu mai căuta şi tu diferite pricini. Spune mai bine că nu vrei să mergem.

-Aşa şi spun. Nu vreau, că e prea scump, recunoaşte mama.

-Noi ce, suntem săraci?

-Nu suntem, dar tocmai ca să nu rămânem săraci trebuie să ne mai abţinem de la unele mofturi.

-Dar tata a fost…

-Tata a fost tocmai pentru a face bani, nu pentru a cheltui, aşa că dacă îţi vine vreo idee de a face bani…

Cristina pleacă supărată în camera sa.

Părinţii schimbă între dânşii nişte priviri mulţumite că a reuşit lecţia educativă şi zâmbesc.

Peste un timp se intoarce Cristina:

-Am găsit, ştiu cum să nimeresc pe Hawaii!

Părinţii se uită miraţi la dânsa.

-Ascultaţi, eu o să-i scriu primarului din Hawaii, că ştiu ce pot face ei cu gunoiul. Atunci, el o să mă invite şi eu o să-i fac o propunere.

-Ce propunere? Într-un glas întreabă părinţii.

-Ei pot să arunce gunoiul direct în craterul vulcanului şi el se va topi acolo in lavă!

Câteva clipe părinţii cad pe gânduri.

-Si dacă se supară? Întreabă tata.

-Cine? Nu întelege Cristina.

-Păi cine, vulcanul, bineânteles. Daca se supara şi începe să scuipe cu lavă?

-Oh, la asta nu m-am gândit, ofteaza Cristina, trebuie să găsesc altă metodă..

-Îţi dau eu una, spune mama, înveţi bine, te faci…

-Gata, e plictisitor, plictisitor, plictisitor tot ce vrei să-mi spui acum, se supără iar Cristina, voi sunteţi distrugatori de vise.

Pleacă cu lacrimi in ochi şi se închide la dânsa în cameră.

Dupa o pauză mama îşi aduce aminte:

-Şi eu eram aşa vârsta ei. Mă apucau şi pe mine nişte dorinţe trăsnite şi la fel mă supăram pe mama când ma punea cu picioarele pe pămant…Dar să ştii ca mă simt de parcă am săvârşit o greşeală.

-Nu-ţi face griji. Va ajunge şi ea distrugătoare de vise, o linişteşte soţul.