Niste intrebari

De multe ori ma intreb, daca sunt eu o fire mai curioasa, sau isi pune toata lumea intrebarea, doar ca n-o afiseaza. Ma refer la imunizarea copiilor pentru noua molima. Ma intreb cum arata acei parinti, care dau acordul pentru experimente asupra celor mai dragi fiinte. Si daca e obligatoriu acordul parintilor, sau e suficient sa vrea copilul, ca va primi o bombonica si gata, il poti folosi. Li se ofera bani, sau ii pacalesc cumva, sau sunt cei orfani? Daca sunt orfani, cine ia banii? Institutia, sau copilul? Oare doar pe mine ma dor aceste intrebari?

Nu fiti lasi

Eram in tramvai la geamul din spate si am vazut un baiat de vreo  noua – zece ani,  care fugea cu rucsacul plin in spate. A reusit sa intre si respira greu prin masca cu respirator, incat acea masca se umfla cand expira si se strangea pe fata cand inspira. Peste un timp a tras-o putin in jos, s-a sters pe fata de transpiratie cu maneca(sigur sterila), apou si-a scarpinat nasul din rasputeri, a tras masca la loc pe fata(ca sa fie bunicii in siguranta).

Dar voua, bunicilor,  chiar nu va pasa ca acesti copii se sufoca de dragul vostru si inhaleaza dioxid de carbon in loc de aer proaspat?  Nu va pasa ca daca-i imbolnavim pe dansii, nu va mai avea cine sa va plateasca pensiile si veti muri de foame?

Sa incetam sa ne prefacem a nu sti, ca nu poti sa-l faci pe un copil atat de responsabil, incat sa respecte el cu strictete tot ce ii sta contra firii. Aveti mila de dansii. Nu-i pupati, nu-i imbbratisati, dar dati-le voie sa respire macar. Nu fiti lasi!

Pericol de disparitie

Postarile mele din ultimul an sunt un fel de jurnal din pandemie. Poate chiar are  ceva valoros in el, descriind scene  reale  cu comportamentul oamenilor in situatia, pe care ei o considera periculoasa pentru viata lor, cum si alte aspecte, care de multe ori mi se pare ca le vad doar eu.  Mai am postari despre copii, pe care le-as fi uitat, daca nu le publicam. Sunt si altele la care tin si mi-ar parea rau sa dispara intr-o buna zi.  M-am gandit la asta cand am aflat,  ca a fost sters  contul Gabrielei Calitescu de pe fb. Tocmai voiam sa mai vad odata emisiunea „Sa vorbim despre tine”din 26 ianuarie,cu acea infirmiera, cu chipul atat de frumos, sa ma incredintez ca chiar seamana cu poeta din antichitate , Sappho, care l-a inspirat si pe Ovidiu, si n-am mai gasit-o. I-a fost sters contul fara nicio explicatie. Am aflat ca pot sa gasesc emisiunea pe telegram, dar nu mi se deschide, poate e prea obosit telefonul meu.

Stiu, e exagerata plangerea ca poate sa-ti dispara contul, in vremuri cand dispar fara urma mii de oameni, copii. Dar poate cu asta incepe totul. Poate e un semnal ca deja a pus cineva ochiul pe tine.

Dezinfectare

Eram la posta si nu-mi scria pixul. L-am rugat pe un domn sa mi-l imprumute pe al sau. S-a codit putin, apoi m-a intrebat daca am dezinfectate mainile. Am ramas masca. Iata la ce am ajuns. Un om vede in alt om doar o posibila infectie. Nici nu aduc in discutie aspectul ca era un barbat, dar eu femeie. Si vreau sa spun, ca aratam chiar bine in acea zi. Pana si masca(confectionata de mine) se asorta cu tinuta, in gama cafea si cafea cu lapte. Cu toate astea m-am simtit de parca eram o nespalata, iesita din o gura de canalizare.I-am spus ca o sa caut mai bine in gentuta, ca parca mai aveam unul si am iesit sa cumpar un pix, ca este un magazin langa posta. Am luat pixul si ma uitam sa mai iau cate ceva, daca oricum intrasem. Si iata il vad pe acel barbat, care intre timp intrase si el in magazin. Era la raftul cu paine. Pipaia franzelele una dupa alta si le arunca inapoi pe raft. M-am abtinut cu greu sa-l intreb, daca vede pe ele vreo infectie, dar am stat, rotind pixul in mana si m-am uitat la dansul pana a observat ca-l urmaresc, m-am intors cu spatele si am plecat, recapatandu-mi increderea in sine si cugetand la faptul, ca de cele mai multe ori esti suspectat de catre unii oameni de fapte, care tin de dansii, nu de tine.

Che fece… îl gran rifiuto – Konstantinos Kavafis

Sunt oameni în viața cărora vine o zi
când marele DA ori marele NU ei trebuie să spună.
Vorbește-ndată cel care în suflet
pe DA îl are pregătit; rostindu-l

înaintează pe făgașu-onoarei și-al propriei convingeri.
Cel ce refuză însă, nu regretă. De iarăși întrebat ar fi
tot NU ar răspunde. Însă NU acesta
– acest just NU – îi copleșește toată viaț
a.