Niste istorii, care demult se vroiau scrise

Se intamplau cu vreo cinsprezece ani in urma.

O nepoata a mea, de la un verisor, ramasa fara parinti si crescuta de mine, invata de asistenta medicala. Isi facea practica de specialitate la sectia de ginecologie, dar prietena ei la sectia de urgente.  Erau doua copile, dornice sa se incadreze cat mai repede in lumea celor maturi, sa scape de tutela sufocanta a parintilor. Cu multa dare de inima isi faceau primii pasi in meseria aleasa. In fiecare zi, cand ne intalneam seara imi povestea zeci de istorii din practica sa si a prietenei sale, cu care ieseau impreuna de la serviciu si in drum spre casa isi povesteau cele mai impresionante momente ale zilei.  Unele haioase, cu pacienti mofturosi, ciudati, altele tragice.

Vrand-nevrand ma faceam confidenta multor drame,  ce se desfasurau in acel spital.

Intr-o seara spuneau la stiri ca a fost lovit de tren un cetatean, se cerea ajutor pentru a-l identifica.  Nepoata mi-a spus ca e in sectia prietenei sale acest barbat si ca se afla in coma.

Am intrebat-o peste cateva zile daca si-a revenit si am aflat ca omul nu-si revenea, nimeni pe om nu-l cauta. Atunci medicii ce sa faca? I-au scos rinichii si l-au deconectat de la aparate. Barbatul a mai trait fara rinichi si aparate inca  trei zile si a murit…

Ce faceau cei mici in acest timp? Credeau ca asa se cuvine. Capatau experienta.

Alta data mi-a povestit nepoata despre o mama care la aproape sase luni de sarcina a aflat ca are ceva probleme cu sanatatea. Scancetele jalnice ale copilului scos prematur din taina zidirii sale s-au auzit multe ore neluate in seama de nimeni. Apoi l-au bagat in frigider, ca fetii avortati sunt preluati de o firma care extrage din ei niste elemente pentru medicamente sau nu mai se stie ce.

Asta da practica, asta da experienta!

Vroiam sa depun o plangere, sa fac ceva. M-am framantat cateva nopti, dar ziua venea cu obligatia de a fi o mica piesa in mecanismul bine organizat al societatii unde nimeni nu-si face probleme, a caror rezolvare nu sta in competenta lor…

Nu stiu daca m-as agata de viata cu orice pret. Teoretic nu. Infricosator e sa pleci singur intr-un loc absolut necunoscut, sa nu stii ce te asteapta dincolo. Dar daca toti predecesorii au plecat si acesta e destinul notru inevitabil sper sa ma las in voia Domnului fara sa ravnesc ficatii cuiva.

Bine, eu pot lua decizii doar in ce ma priveste pe mine. Dar

ce faceam daca eram medic? Eu nu mi-as putea asuma  a cui viata e mai importanta.  Am vazut familii in care de la copii cu dizabilitati parintii au avut parte de mai multa dragoste si mangaiere decat de la cei sanatosi.

Fie ca nu am eu dreptate, dar toate aceste prelevari, folosirea copiilor avortati (din orice motiv) pentru tratamente, intinerire, infrumusetare si la orice le consider echivalente cu canibalismul.

De ce s-a cerut neaparat enuntata pozitia mea in raport cu aceasta intrebare? Nu ca ar fi chiar primul paragraph din testament, dar totusi e o intrbare importanta pentru mine si raspunsul meu este nu.

Anunțuri