Bucuresti, Bucuresti, bucur esti?

Centrul vechi In mare parte apartine tiganilor. Fiecare cu locul si cu rolul lui. Cersesc, fura, o fac pe sefii in parcari si se baga in locuintele parasite, fura electricitate, fac mizerie si nimeni nu-i trage la raspundere.
Multe apartamente nelocuite. Ziua e forfota, turisti, oficiile pline. Dar seara tarziu raman populate doar terasele restaurantelor. Majoritatea locuintelor din casele vechi stau cu geamurile neluminate, se observa ca multe din ele sunt ruinate. Gunoiul din oficii, magazinele mici, locuinte, frizerii si tot ce mai functioneaza prin centrul vechi se scoate seara si se pune in pungi la coltul strazii, ca sa fie colectat dimineata de gunoieri. Oamenii strazii ,(care dupa orele opt seara devin unicii stapani ai centrului vechi) rup pungile ca sa vada daca nu gasesc ceva util prin ele. Apoi aceste pungi sunt vizitate de cainii vagabonzi(mult mai putini ca in anii trecuti, dar totusi suficienti ca sa imprastie si mai mult gunoiul prin strada. Sobolanii, grasi si lenesi nu se grabesc prea tare sa se ascunda cand ii intalnesti.
Oare e atat de greu si scump sa amenajeze niste locuri estetic ingradite pentru colectarea sacilor cu gunoi? Plantele exotice, care se usuca peste o saptamana dupa ce au fost cumparate, focurile de artificii si multe alte lucruri de lux, ar fi mult mai potrivite in asa locuri unde cel putin gunoiul nu se arunca in strada.
Nu pretind la primaria capitalei, doar ma doare. E dureros sa vezi un oras atat de frumos, lasat de izbeliste..

In lumea copiilor

Zboara fluturi, de pe balcon vin muste, trezite de soare si caldura. In fata blocului o batranica, orbita de soare ne-a intrebat daca e acum octombrie, sau inca e septembrie. I-am raspuns amabil ca e a patra zi de noiembrie. Ne grabeam putin si nu am stat sa admiram reactia, dar cazul ne-a amuzat, mai ales pe fiica-mea. A tot ras pe seama babutei. Dupa masa in schimb i-a venit si ei randul sa fie obiect de amuzament. Ne-am dus in parcul Lumea Copiilor. Fiica-mea ii zice parcul lui Piedone, unde chiar l-am intalnit de cateva ori pe primar. Ea pe role, eu fara.
Pe o alee a gasit cinci lei.
-Nu vrei sa te odihnesti putin pe o banca, dar eu sa fac un cerc cu viteza, ca tu mergi prea incet.
Smechera, ma pricep ca vrea sa cumpere repede o prostioara pe leii gasiti.
-Bine, zic, te astept, vad ca iti arde buzunarul.
Se intoarce la mine fericita cu in inel din plastic sau silicon in forma de cap de broscuta verde, in ochelari albi.
-Uita-te ce draguta, adorabila. Vezi cum zambeste?
O pupa fericita de multe ori si imi da si mie un mic glob mic de cauciuc.
Ma induioseaza ca e atat de copilaroasa. Colegile ei demult poarta bijuterii de aur cu diamante. Tot asteptam ca o sa-mi ceara si ea ceva.
Mi-a tot laudat broscuta,pana a inceput sa-mi placa si mie. Inca mai fericita, ca am apreciat frumusete de inel, se tot roteste in jurul meu pe patinele sale cu role, face piruete si ma cheama sa ne jucam cu globul. Il ia de la mine, il da de pamant, el sare, se loveste de crengile unui copac si cade dupa niste tufisuri dese de hibiscus. Ea se apleaca peste tufe sa-l ia, rotitele patinelor, ii duc picioarele in partea opusa si ea atunci se agata de tufis. Acesta incet ii face loc si numai ce o vad pe domnisoara mea cu rotile in sus si cu capul in jos.
O ajut sa revina pe picioare. In mana tine biruitor globuletul, pe care a reusit sa-l apuce si niste frunze uscate.
-Pacat, spun eu ca nu erau spectatori. S-ar fi amuzat pe seama ta.
-Da, zice, asa cum m-am amuzat si eu de babuta cea zapacita de dimineata., bine ca nu era nimeni din colegii mei, ca nu mi-o uitau niciodata.
Imi da mingea sa incerc si eu.
-Vrei sa ma vezi si pe mine imbratisindu-ma cu hibiscusul?
Si-a imaginat si incepu iar sa rada.
-Ia gandeste-te bine si spune, nu e o zi minunata astazi? Batranica de dimineata, cinci lei gasiti, inelul care demult mi-l doream dar nu-mi cadea din aparat niciodata…
-Dar astazi ai aruncat toti cinci lei pana ti-a picat?
-Nu, mi-a picat din a doua, mi-au mai ramas trei lei!
-Ai uitat de ultimul amuzament, cel mai haios, cu patinele sus si cu capul in jos.
Ne intorceam pe o alee si am observat de-a lungul ei niste cismele recent instalate. Acestea chiar sunt binevenite. Ne-am spalat mainile, am si baut putin, mi-a parut buna apa. Dar trebuie sa aflu totusi de unde vine.

Orice suflare slaveste pe Domnul

Noi povesti din vechiul Bucuresti

“Lacrimi si ingeri”- citesc pe o cladire renovata in centrul vechi al capitalei. Incetinez pasii intrigata. Ce o mai fi si asta?

Ma apropii sa vad. E ceva, la ce ma asteptam cel mai putin, restaurant. De ce ingeri? Ce lacrimi?

Care o fi filozofia? – ingerii vegheaza – vei plati pentru tot?

Trec mai departe prin spatele bisericii sf.Antonie. Aici au amenajat un mic scuar nu demult.  La mijlocul scuarului putina animatie cu incercari muzicale.

Eu ma grabesc, asa ca imi continuu drumul, dar tot intorc capul sa vad ce se petrece si ma pomenesc dintr-o data nas in nas cu o statueta de bronz a unei tinere. In marime naturala, dar totusi spre miniatura mai mult. Ma opresc sa o studies mai bine. Ma sperie putin. Are ochii vii.

Aha, ma pricep, e din ceara, dar e imitata de parca ar fi din bronz. Sta pe un soclu mic, patrat care are un tub intr-un colt.

In spatele ei o taraba cu carti. Arunc ochii sa vad macar din fuga ce se vinde.

Ceva de-a yoghinilor. Nu ma atrage.

Simt o miscare in spate, intorc capul si vad un copil , care pune un leu in tubul de la picioarele statuetei si…

Ma sperii a doua oara, deoarece statueta invie foarte brusc, scoate din cutia, pe care o tinea in mana impietrita un chibrit lung, il aprinde si il da copilului si imediat incremeneste iar, in pozitie putin inclinata spre copil.

Nu ca as fi eu asa naiva, dar in primul rand nu ma asteptam in zi de lucru in plina strada cu trecatori grabiti la asa prezentare.

Dar si inscenarea era perfecta. Am stat nas in nas cu statueta. Nu respira, nu clipea. Poate era yoghina?

Cine stie?