Teoria probabilitatilor

Ma fille a hotarat sa lipseasca de la ore exact cand treceau ai ei, din a sasea, teoria probabilitatilor.
Eu nu-mi aduc aminte la ce foloseste. Rasfoiesc prin manuale.
Din ce am reusit sa inteleg – la jocurile de noroc. Mai sunt niste aplicatii, dar nu pentru intelect mijlociu.
Una e clar – teoria e foarte importanta pentru Romania. Si cu cat mai devreme incepi sa o studiezi, cu atat ai mai multe sanse la premiul cel mare-mare.
De ce sa n- o invete  chiar  la gradinita?

Mi-e dor

-Dacă ajung până în primăvară, apoi până toamna târziu – nu mor, zicea mama, care avea ciroză de câţiva ani, lua tratamente, dar vroia să ne obişnuiască cu gândul că va trebui în curând să ne descurcăm fără dânsa. Ne-a părăsit în noiembrie.
Sunt oameni buni cu cei buni. Majoritatea suntem aşa. Sunt mulţi care sunt buni numai cu ai săi.
Mai puţini oameni sunt ca mama. Pot spune că eu nu am mai întâlnit. Era generoasă şi cu bogatul şi cu săracul, cu cel bun şi cu cel rău, cu cel zgârcit şi cu cel darnic.
S-a născut pe data de patru aprilie, într-o zi, când apele se rupseseră din gheara iernii şi porniseră învolburate la vale, luând cu ele tot ce li se nimerea în cale.
Era o zi când primăvara dădea lupta decisivă cu iarna, când întra cu fortă în drepturi.
Nu era una blândă, cu căldură mângâietoare, care curge lin şi te moleşeşte cu blândeţe, dragă oricui, dar
una din cele ce te trezesc la viată, dau vigoare, dar şi te uimeşte, te sperie uşor.
Cum stihiile acestei zile, aşa şi soarele învingător, care nepartinitor îşi revarsă căldura generoasă şi peste cei buni şi peste cei răi, şi-au pus amprenta în natura, în caracterul mamei.
Avea o energie colosală, era mereu încadrată în multe activităţi, în afara serviciului.
Nu suporta nedreptatea, era curajoasă şi nu putea fi indiferentă, când vedea pe cineva în necaz.
Nimeni, care i-au cerut ajutorul nu a fost refuzat.
Traia de parcă îndeplinea o poruncă divină, pe care o avea scrisă în inima ei. Nu-i păsa că era altfel. Mulţi dintre prieteni, rude nu înţelegeau, nu acceptau acest fel de a fi al mamei.
Ne influenţau deseori şi pe mine cu fratele, povestindu-ne cum mama aruncă banii, că iată s-a dus şi a cumpărat pe jumătate din salariu haine la copii vecinului beţiv, că a dat toată sticla cu ulei altei vecine, care trăieşte mult mai bine ca noi, că unii îşi fac treabă pe la noi, ştiind că le va întinde masa neapărat.
Îmi aduc aminte şi acum, că mama a râs când noi am pornit să o dăm la socoteală.
“Voi să nu vă faceţi griji, ne-a spus, mie Dumnezeu îmi dă ca eu să împart. Aşa că voi nu o să muriţi niciodată de foame.”
Odată venisem acasă la părinţi într-un concediu. Eram la piaţă cu mama. S-a aruncat spre noi o femeie tânără, a început să o multumeasca, să-mi spună şi mie ce om bun e mama mea. Era multă lume în jur şi nu am mai intrebat ce bine i-a făcut. Dar eram curioasă şi am întrebat-o pe mama mai târziu.
„Îţi jur că nu ştiu cine e, dar îmi era ruşine s-o întreb, ca se mai uita şi toată lumea la noi”, mi-a spus.
Nu o făcea pentru recunoştinţa, dar din chemarea inimii.
După mulţi ani, decând nu mai e cu noi, tot mă întâlnesc oameni necunoscuţi : bătrâni, tineri, femei bărbaţi care mă întreabă dacă eu sunt fiica, îmi pupă mâinile şi îmi povestesc de la ce mari necazuri i-a ajutat să scape. Pe unii cu bani, pe altii cu umblătura prin spitale, prin instanţe, cu sfaturi. Cu tot ce putea.

Când erau încă vii, i-am visat pe ambii mei părinţi pe o pajişte verde, într-o lumină şi într-o pace nepământească.
Sper că această viziune mi-a arătat în “termeni” pământeşti starea în care se vor afla sufletele lor în lumea celor drepţi.
Mi-e dor de ei.

Gura-casca

Nu voi incerca sa descriu splendoarea Valii Jiului, dar e greu a ma abtine sa spun ca am admirat-o si eu cat am putut din geamul autocarului, intorcand capul cand spre Valcan, cand spre Parang.

Nu ti-ar ajunge si o suta de ani ca sa mangai cu ochii pe indelete aceste minunate peisaje, sa afli cand, cine si cum a trait in aceste locuri, ce intamplari, evenimente le-au dat denumirile.

Merita odata in viata sa te obosesti ca sa vezi si castelul din Hunedoara. Mai ales ca am dat peste o ghida foarte buna. Cand am vazut-o nu mi-a facut o impresie placuta. Scunda, robusta, parul aluniu la radacini, dar cu urme de vopsea vinetie la capete, intre 25-30 de ani. La sfarsitul excursiei insa, o vedeam atat de frumoasa, ca ma uitam mai mult la dansa decat la castel ca sa inteleg de unde a aparut sarmul.

Printre altele am fost la Prislop, unde a trait parintele Arsenie Boca.

Acasa il simteam atat de aproape, citindu-i cartile si adresandu-ma in rugaciune. Dar aici ma simteam o gura-casca.

Nu, nu poti sa vii la parintele printre altele.

Si asta a fost sambata, 31 martie. Si era primavara.

Dar pe intai aprilie m-am trezit sus in munti si era din nou iarna si viscolea.

Soferul autocarului nu vroia sa riste sa coboare cu oameni si eu in pantofi si imbracata de primavara am facut cam sapte km prin viscol, in putin mai mult de o ora. Am cazut de doua ori, caci era foarte lunecos.

Dar m-am simtit fericita cand autocarul m-a ajuns si mi-a deschis larg usa in caldura sa primitoare.