Distrugătorii de vise

Cristina stă la masă cu cartea de geografie deschisă. Imaginea cu o insulă plină de soare şi verdeaţă o duce departe de oraşul întroienit în zăpadă.

-Mama, vreau să mergem şi noi undeva pe o insulă.

-Dar nu doreşti mai întâi să-ţi faci tema la geografie, că ai mâine test. Ce insulă vrei tu?

-Eu am văzut la televizor Hawaii, e atât de frumos acolo, este şi un vulcan. Niciodată nu am văzut un vulcan adevărat.

-Cum nu ai văzut? Chiar toamna trecută ai fost la vulcanii noroiosi, îi aduce aminte mama.

-Tu ai fost la vulcanii noroioşi? Ridică capul de la calculator taică-său.

-Da, am fost în excursie cu colegii când tu ai fost plecat în Estonia.

-Şi cum a fost?

-La inceput, când ne-am apropiat, am văzut nişte cratere, mai mici si mai mari. Unele erau plate, dar altele bolboroseau în vârfurile unor conuri de nisip, erau ca nişte ceaune, în care fierbe mămăliga. Un nene s-a apropiat să să filmeze şi zice :

-Hai măi vulcane, fă şi tu un bulbuc mai mare. Şi vulcanul s-a supărat, a încetat să mai facă bulbuci. Pe urmă când a scuipat odată! L-a împroşcat din cap pănă în picioare! Leşinau toţi de râs până el,bietul, se ştergea de noroi, foarte haioşi vulcanii ăştia noroioşi.

-Ei, vezi? Dar tu spui că nu ai văzut niciodată, zice mama.

-Tu nu întelegi, eu aş dori să merg pe o insulă…

-Dar ai fost şi pe insulă, o întrerupe maică-sa, nu-ţi aduci aminte labirintul de pe insula Aegna? Si stâncile de granit, cat casele de mari?

-Ba da, îmi aduc aminte. Din una se auzeau nişte zgomote. Dar eu vreau să văd o insulă cu vulcan…

-Eu am fost pe o insulă cu vulcan când eram marinar, uită-te, am deschis harta, vino să vezi, o cheama tatăl ei.

Mama şi Cristina se apropie de calculator.

-Aici am fost eu, pe insula Mauritius.

-Ai vazut şi vulcanul?

-Da, l-am vazut, păşteau caprele în el.

-Tata, ce capre, tu special spui aşa, ca să-mi strici mie visul.

-Eu îţi vorbesc despre cel de pe Mauritius, acel vulcan nu-i activ şi în craterul lui creşteau copaci, iarbă şi păsteau capre. Nimic deosebit. Mie mi-au plăcut mai mult recifele de corali din jurul insulei. Am şi uitat că mi-a mai rămas un coral. Aveam mai mulţi dar i-am dăruit.

Tata se ridică şi începe să caute pe rafturile de sus din dulap.

-Hai să vedem ce e cu Hawaii tăi, zice mama şi înepe să caute în calculator.

Tata scoate un coral alb sclipitor şi-l dă Cristinei.

-Ce frumos e! Mi-l dai mie? Întreabă Cristina.

-Da, sigur. Îl daruisem mamei, dar ei nu-i place.

-De ce?

-Spune că se asează praful pe el şi trebuie să-l spele mereu.

-Ai găsit Hawaii, mama?

-Am găsit..răspunde mama fără entuziasm, o mie şi jumătate de euro persoana, fara masa.

Impresionată de preţuri, caută nod în papură Hawaiilor.

-Scrie aici că rezidurile tsunamiului din Japonia se apropie de malurile Hawaiilor, aşa că degrabă acolo nu te vei mai putea scălda. Apropo, pe o insulă atât de mică vin aşa mulţi turişti, oare ce o fi făcând ei cu tot gunoiul ce rămâne după ei?

-Hai mamo, nu mai căuta şi tu diferite pricini. Spune mai bine că nu vrei să mergem.

-Aşa şi spun. Nu vreau, că e prea scump, recunoaşte mama.

-Noi ce, suntem săraci?

-Nu suntem, dar tocmai ca să nu rămânem săraci trebuie să ne mai abţinem de la unele mofturi.

-Dar tata a fost…

-Tata a fost tocmai pentru a face bani, nu pentru a cheltui, aşa că dacă îţi vine vreo idee de a face bani…

Cristina pleacă supărată în camera sa.

Părinţii schimbă între dânşii nişte priviri mulţumite că a reuşit lecţia educativă şi zâmbesc.

Peste un timp se intoarce Cristina:

-Am găsit, ştiu cum să nimeresc pe Hawaii!

Părinţii se uită miraţi la dânsa.

-Ascultaţi, eu o să-i scriu primarului din Hawaii, că ştiu ce pot face ei cu gunoiul. Atunci, el o să mă invite şi eu o să-i fac o propunere.

-Ce propunere? Într-un glas întreabă părinţii.

-Ei pot să arunce gunoiul direct în craterul vulcanului şi el se va topi acolo in lavă!

Câteva clipe părinţii cad pe gânduri.

-Si dacă se supară? Întreabă tata.

-Cine? Nu întelege Cristina.

-Păi cine, vulcanul, bineânteles. Daca se supara şi începe să scuipe cu lavă?

-Oh, la asta nu m-am gândit, ofteaza Cristina, trebuie să găsesc altă metodă..

-Îţi dau eu una, spune mama, înveţi bine, te faci…

-Gata, e plictisitor, plictisitor, plictisitor tot ce vrei să-mi spui acum, se supără iar Cristina, voi sunteţi distrugatori de vise.

Pleacă cu lacrimi in ochi şi se închide la dânsa în cameră.

Dupa o pauză mama îşi aduce aminte:

-Şi eu eram aşa vârsta ei. Mă apucau şi pe mine nişte dorinţe trăsnite şi la fel mă supăram pe mama când ma punea cu picioarele pe pămant…Dar să ştii ca mă simt de parcă am săvârşit o greşeală.

-Nu-ţi face griji. Va ajunge şi ea distrugătoare de vise, o linişteşte soţul.

Freezing rain


În luna noiembrie al anului 2000 se întâmpla acelaşi  fenomen în nordul Republicii Moldova. Acum a căpătat şi o denumire englezească – freezing rain. Noi nu ştiam cum se numeste. Lumea spunea că e chiciură.
Ploua
mărunt, picăturile îngheţau îndată ce se aşezau pe copaci, garduri acoperişuri. În câteva zile ţara s-a transformat în una de poveste. Plante, garduri, maşini, totul în jur era îmbrăcatîn gheată. Câteva zile am trăit în acest vis fermecător, admirând şi făcând poze. Totul era minunat. Orice firicel de iarbă, fructe, frunze rămase în pomi, maceşi – au imbrăcat haine de cleştar.

Unele lucruri, absolut lipsite de aspect estetic căpătaseră un farmec impunător, înnobilate de acest veşmânt cristalin. Gardul din plasă de sârmă, hamacul uitat în grădină, legat de doi nuci, frânghiile de rufe, căpătaseră relief, valoare, pentru prima şi ultima dată în existenţa lor, transformându-se din lucruri utile în obiecte de admiraţie.

Era incredibil de frumos. Încântaţi, toţi vroiau să imortalizeze minunea, faceau poze.

Pe urmă povestea a început să se rupă cu trosnituri înspăimântătoare.

Prima am auzit-o în dimineaţa a treia a poveştii. Abia ne trezisem, când am auzit o pocnitură puterică. Am ieşit ingroziţi afară. Căzuse antena de televiziune peste acoperiş. Deodată am mai auzit un trosnet scurt, dar puternic. Chiar sub ochii noştri un păr gros, care avea peste o sută de ani, şi care nu îl puteau cuprinde cu braţele doi oameni maturi, s-a desfăcut în bucăţi şi crengile lui, sub povara gheţii, s-au înfipt în pământ la câţiva paşi de noi.

Peste câteva zile in păduri au ramas doar tulpinile rupte, ca nişte ţepuşe ascuţite, cu coroanele copacilor căzute la pământ.În următoarele zile auzeai numai pocnituri din toate părţile.

Pe urmă am rămas fără electricitate. Stâlpi de înaltă tensiune, cabluri, sârme – toate la pământ.

Au urmat multe săptămâni de iarnă fără lumină, apă, căldură.

Cei mai defavorizati erau locuitorii blocurilor. După această iarnă la mulţi le-a încolţit gândul să coboare de la etaj in curte, cu o fântână şi neapărat undeva sa-şi facă o sobă cu lemne.

Ce bine ar fi să învătăm din greşalele altora. Dar din păcate nu învătăm nici din ale noastre…