Hristos a înviat!

Mă văd într-o dimineaţa însorită ieşind în curte în săndăluţe noi. Pămîntul e jilav, dar nu se lipeşte de tălpi. Îl simt elasticitatea, parcă vrea să se prindă de sandalele mele noi – nouţe, dar nu poate. Îmi place mult senzaţia, măsor toată curtea cu paşi marunţi. Ajung la poartă, care iese în ulicioară. Ies după poartă. Nu e nimeni, dar simt că este ceva in jurul meu. O liniste e aşternută în jur şi simt că parcă ceva din mine vrea să iasă şi să zboare. Ştiu cum e să zbori, că mă visam des zburînd. Închid ochii, mă înclin înainte, îmi iau avînt şi alerg fluturînd din mîini, de parcă ar fi aripi. Şi hopa! Mă pomenesc cu nasul în genunchii vecinului nostru, care tocmai întrase pe ulicioară de după cotitură.

-Hristos a înviat, imi zice. Eu mă uit cu mirare la dînsul. Nu cred că mai auzisem aşa salutare.

-Trebuie să răspunzi cu „adevarat a înviat”, ai înţeles?

Dau din cap, ma răsucesc si fug înapoi spre casă, simţind ca mi se umflă o bucurie in piept. „Cu adevarat a înviat, cu adevarat a înviat” .

Am tot zburat in acea zi, prima de Paşti pe care o ţin minte, cred că aveam aproape trei ani. Altceva nimic, nici oua roşii, nici cozonaci, care sunt convinsă că erau, caci după amintirile de mai tîrziu erau nelipsite în această zi la noi in casă. Dar asta a fost mai tîrziu Acel primul a fost doar cu acea senzaţie de pace peste pamant şi zbor în suflet. Fără să stiu cine a înviat şi cum, dar simţeam o bucurie, ce se umfla in pieptul meu şi tot creştea.

Adevarat a înviat, adevarat a înviat, adevarat a înviat!