Aveam în drumul meu spre casă o biserică, Kaarli kirik, care în urma transformărilor urbanistice, a rămas ca o insulă,ce se află între cele mai aglomerate străzi din centrul oraşului.
O vedeam în fiecare zi cănd mă întorceam de la serviciu. Troleibuzul o ocolea prin partea stănga şi urma pe o stradă care se afla în linie dreaptă cu întrarea principala în biserica. Îmi plăcea să stau la geamul din spate, urmărind cum pe măsură ce mă îndepărtam – biserica crestea şi se inălţa. Nu ştiu ce factori produceau această iluzie şi nici nu ştiu dacă o mai percepea cineva. Urmăream efectul doar câteva minute, pâna ajungeam acasă. Însă timpul, măsurat de ceasul în formă de floare, situat între cele doua turnuri înalte ale bisericii, începea să curgă într-un alt mod. Cum ajungeam în fata ei, o parte din mine parcă aluneca uşor şi mă pomeneam în diferite locuri, cunoscute şi necunoscute. Vedeam oameni, cu care pierdusem demult legătura, sau care se mutaseră pe cealalta lume. Vorbeam cu ei. Sau vedeam nişte imagini vii, peisaje neobişnuite, un fel de prezentări alegorice. Uneori “deplasarea” dura o clipă, alteori aveam călătorii lungi, cu evenimente, discuţii. Atunci, când partea mea rămasă în troleibuz mă trăgea să ies, mi se părea că trecuseră ore întregi.
Odată, eram într-un oraş necunoscut cu arhitectură europeană. Mergeam pe nişte străzi printre case vechi şi blocuri. Era pustiu şi semiântuneric, ca în nopţile albe. De pe o stradă asfaltată am trecut pe un drum pavat, în pantă, pe care am urcat spre o mănăstire cu un cimitir foarte vechi cu multe cruci de piatră, din care unele erau cazute. Umblam printre ele şi mă întrebam ce ţară ar putea fi. Pe atunci nici nu fusesem, nici nu m-aş fi gândit ca voi trăi în Bucureşti.
Peste multi ani am recunoscut locul. Am recunoscut mai întâi cimitirul. Era exact aşa cum îl văzusem atunci, dar biserica acum arată mai îngrijită. E mănăstirea Radu Vodă, aproape de care locuiesc.
Pe o frescă, situată în arcada sustinută de coloane, chiar in faţa uşii, am descoperit icoana sfintei mele, pe care nu am mai vazut-o nicăieri.
Aceasta a fost una din călătoriile mele în viitor, care şi-a găsit explicaţia peste mulţi ani. Altele se lămureau mult mai repede. Unele erau din alte lumi şi mă limitam să le dau sensul care îmi venea şi el in mod tainic în minte. Au rămas multe nedesluşite, dar nu le uit, se pastrează viu în memorie.
Nu mi le doream, nu cercetam de unde şi de ce vin. Presupun, că aceste întâmplări se pot încadra în vre-o teorie despre spaţiu şi timp. Dar simt, că pentru mine sensul lor era altul.

Citeste mai mult: emillia

Eu ning

Insfarsit au ajuns si la noi primii fulgi. Ii prind pe maneca intunecata a hainei. Usori, transparenti, delicati, toti diferiti, ca un alfabet ceresc.

Imi aduc aminte o prima zapada din copilarie. Cand m-am trezit am vazut prin geam minunatia alba. Bucuria a inceput sa-mi creasca in piept. Vroiam s-o impartasesc cu cineva, dar parintii nu erau acasa. L-am trezit pe fratele meu mai mic. Am iesit cu el in pragul casei in pijamale si desculti. Schimbarea neasteptata de la un ieri gri-posomorat la feeria alba din acea dimineata m-a imbatat, nu mai stiam ce fac, am tisnit afara. Fratiorul meu, dupa mine. Am inconjurat in goana, cu tipete casa de cateva ori. Abia cand ne-au inghetat de-a binelea picioarele, am intrat in casa. Fratele flutura din cap, scuturand din carliontii aurii fulgii de zapada strigand : „Eu ning, eu ning!”
In casa fulgii se topeau repede, atunci ieseam dupa o noua portie de ninsoare. Ne-am tot alergat desculti prin zapada pana ne-a scazut euforia descoperirii.

Stravechi si mereu nou, mesajul ceresc ma emotioneaza si acum, dar nu intr-atat ca sa ies desculta in strada. Cu toate ca si peste zeci de ani nu s-a sters acea senzatie care o simte piciorul, calcand pe covorul, rece, moale, al carui model sunt doar urmele tale.