Am incurcat borcanele

In fata mea, la o mica distanta, merg doi tineri si vorbesc italieneste intre dansii. Se opresc, ma asteapta sa ma apropii si in engleza ma intreaba unde e „Carul cu bere”. Ma bucur ca am inteles ce vor, caci eu engleza o inteleg doar cand vorbesc neenglezii. Cu cat mai stalcit vorbesc, cu atat mai bine inteleg. Fericita, ca pot si eu sa-mi etalez minimul obligatoriu care mi se cerea candva la serviciu le explic sa traverseze podul peste river, putin dreapta, un pic stanga si esti la carul cu bere.

Ei multumesc, ne zambim amabil, ne uram cate o amabilitate din ghidul turistic de limba engleza si ne continuam drumul. Ei in fata, eu putin mai in spate.

Unuia ii suna telefonul, apoi langa dansii se opreste un taxi, ies doua domnisoare a caror italiana o inteleg perfect. Le-au spus italienilor, ca trebuie atraversato la strada, caci carul cu bere e chiar aici in stanga. Si imediat imi dau si eu seama ca peste river e hanul berarilor. Carul e  langa biserica Stavropoleos, in spatele Muzeului de istorie, dar langa Sf. Spiridon vechi e Hanul. Ma simt jenata, caci tocmai se oprisera la trcerea de pietoni si italienii sa-u uitat la mine mirati. Din pacate nu mi-au ajuns cuvinte englezesti sa le explic confuzia  mea, le-am mai zambit prosteste odata si ne-am despartit.

De astea patesc mereu, daca ma descurc cu ceva mai complicat, neaparat gasesc o pietricica sa ma impiedic pe loc drept.

Anunțuri

Si daca dragoste nu e?

 

Intre vis si realitate

vad uneori o apa nemarginita, a carei nuante releva abisuri reci, neprietenoase.

Doar eu si aceasta sterila pustietate

fara inghesuiala, zgomot, mizerie,fara prosti, fara interminabila hora in care m-am prins, dar nu mai pot iesi  si…

inima mi se strange de…singuratate.

Da-mi Doamne sa-i iubesc pe toti : slugarnici, lasi, ne buni si hoti.

Sa capat vietii rost.

Hristos a înviat!

Mă văd într-o dimineaţa însorită ieşind în curte în săndăluţe noi. Pămîntul e jilav, dar nu se lipeşte de tălpi. Îl simt elasticitatea, parcă vrea să se prindă de sandalele mele noi – nouţe, dar nu poate. Îmi place mult senzaţia, măsor toată curtea cu paşi marunţi. Ajung la poartă, care iese în ulicioară. Ies după poartă. Nu e nimeni, dar simt că este ceva in jurul meu. O liniste e aşternută în jur şi simt că parcă ceva din mine vrea să iasă şi să zboare. Ştiu cum e să zbori, că mă visam des zburînd. Închid ochii, mă înclin înainte, îmi iau avînt şi alerg fluturînd din mîini, de parcă ar fi aripi. Şi hopa! Mă pomenesc cu nasul în genunchii vecinului nostru, care tocmai întrase pe ulicioară de după cotitură.

-Hristos a înviat, imi zice. Eu mă uit cu mirare la dînsul. Nu cred că mai auzisem aşa salutare.

-Trebuie să răspunzi cu „adevarat a înviat”, ai înţeles?

Dau din cap, ma răsucesc si fug înapoi spre casă, simţind ca mi se umflă o bucurie in piept. „Cu adevarat a înviat, cu adevarat a înviat” .

Am tot zburat in acea zi, prima de Paşti pe care o ţin minte, cred că aveam aproape trei ani. Altceva nimic, nici oua roşii, nici cozonaci, care sunt convinsă că erau, caci după amintirile de mai tîrziu erau nelipsite în această zi la noi in casă. Dar asta a fost mai tîrziu Acel primul a fost doar cu acea senzaţie de pace peste pamant şi zbor în suflet. Fără să stiu cine a înviat şi cum, dar simţeam o bucurie, ce se umfla in pieptul meu şi tot creştea.

Adevarat a înviat, adevarat a înviat, adevarat a înviat!

Angoase si inspiratie

A mea, cea mai mica, pe la vreo doi ani mi-a infrumusetat tapetul  proastat lipit in camera ei cu o carioca neagra, cu mazgaleli groase, generoase, pe toata suprafata neacoperita de mobila, cat a ajuns ea de sus. Cand am intrebat-o de ce, mi-a spus ca noi, (adica eu cu taica-su), ne-am purtat urat cu dansa(poate o certasem pentu alta boacana, nu mai stiu), si ea era trista, ca a pictat si i-a trecut tristetea.

Apoi pe la 8-9 ani iar s-a intristat si si-a facut pe o jumatate de camera un colt cu marea, cu tot felul de pesti, scoici, barci si comori scufundate. Asta a fost la o mare tristete, caci isi dorea mult un animalut.

Au mai fost si tristeti mai mici care si-au lasat amprenta pe mobila, usi. E bine ca tristetile o gaseau deseori in fata oglinzii, astea se stergeau usor.

Acum e la un liceu de arte. Acolo ce nu-i bine-e ca trebuie sa pictezi tot timpul, nu numai la tristete.

Pazeste-ma Doamne de sustinatori…

Ma imprietenisem pe fb cu sustinatorii ANRM. Daunazi, ne comunicau ca si-au restrans activitatea pe fb ca sa participe la protestele din piata Victoriei sub drapelul cu insemnele regale. Le-am scris un comentariu pe fb:

De ce sa restrangeti activitatea, din contra mi-ar fi placut sa strigati mai tare, sa va auda mai multa lume, ca veti fi in piata sub drapelul regal.

Mereu cand initiati ceva in sustinerea monarhiei am impresia ca o faceti foarte discret, sa afle cat mai putini sustinatori. Daca nu am dreptate, imi cer iertare. Dar daca va reprosati cumva ca nu faceti suficient ca sa va faceti auziti, atunci va urez curaj si Doamne ajuta.

Mi-au sters comentariul fara sa-mi raspunda ceva. Mi-am sters si eu picioarele si am iesit.

Firul din trecut

Pe la trei anișori am intrebat-o pe mama de ce ma punea să dorm pe masuța mașinei de cusut și după tablou, adică în spațiul dintre perete și tabloul, care atîrna înclinat. Mi-a spus că nu mă lăsa să dorm pe mașina de cusut, că doar mă infăsa pe acea măsută. Dar tabloul era deasupra pătucului meu. Și eu, adormind infăsată strîns, ca să am picioarele drepte, cum se făcea pe vremuri, cumva mi se părea că dorm în acel ungher după tablou. Asta e explicația mamei, dar mie, mi se părea că dormeam acolo.

Poate datorită uimirii mamei mele, căci nu putea să-mi spună nimeni, că uneori  mă infăsa pe acea măsută, mi-a rămas în memorie amintirea..

Și incă un vis, pe care îl visam cînd eram foarte mică aproape în fiecare noapte, unul și același. Vedeam în fața mea un fel de ghem cenușiu, cam cît o minge și din el se desprindea un fir. Nu era decît la o apucatură de mană, vroiam să-l prind. Fugeam, mergeam sau zburam, nu stiu, nu era nimic în jur, doar eu și ghemul. Dar el mereu se îndepărta de mine cu aceeași viteză, cu care eu mă mișcam după el. Nu avea nimic atractiv acel ghemotoc, dar nu știu de ce alergam să-l prind noapte de noapte. Cu cît creșteam, cu atăt îl visam mai rar și pe la șase, șapte ani a dispărut. Nu l-am prins acel fir niciodată, cu toate că era foarte aproape.

Am uitat pentru mulți ani acest vis, dar de la o vreme iar mi-l amintesc și mă agasează,  că nu am făcut un efort putin mai mare să-l prind.